Greuceanu

marți, 15 martie 2011

Petre Ispirescu,

Legende sau basmele româinilor,

adunate din gura poporului, Bucureşti, 1882, p. 218-228.

Greuceanu

A fost odatã ca niciodatã că dacă nu ar fi nu s-ar povesti. A fost un împãrat şi se numea împãratul Roşu. El era foarte mâhnit cã, în zilele lui, nişte zmei furaserã soarele şi luna de pe cer. Trãmise deci oameni prin toate ţãrile şi rãvaşe prin oraşe, ca sã dea în ştire tuturor cã oricine se va gãsi sã scoatã soarele şi luna de la zmei, acela va lua pe fie-sa de nevastã şi încã şi jumãtate din împãrãţia lui, iarã cine va umbla şi nu va izbândi nimic, acela sã ştie cã i se va tãia capul. Mulţi voinici se potricãliserã, semeţindu-se cu uşurinţã cã va scoate la capãt o asemenea însãrcinare; şi când la treabã, hâţ în sus, hâţ în jos, da din colţ în colţ şi nu ştia de unde s-o înceapã şi unde s-o sfârşeascã, vezi cã nu toate muştele fac miere. Împãratul însã se ţinu de cuvânt. Pe vremea aceea se afla un viteaz pe nume Greuceanu. Auzind şi el de fãgãduinţa împãrãteascã, ce se gândi, ce se rãzgândi, cã numai îşi luã inima în dinţi, încumetându-se pe voinicia sa, şi plecã şi el la împãratul, sã se închine cu slujba. Pe drum se întâlni cu doi oameni pe care slujitorii împãrãteşti îi duceau la împãratul ca sã-i taie, pentru cã fugiserã de la o bãtãlie ce o avuse împãratul acesta cu nişte gadine(1). Ei erau trişti, bieţii oameni, darã Greuceanu îi mângâie cu nişte vorbe aşa de dulci, încât le mai veni niţicã inimã, cã era şi meşter la cuvânt Greuceanu nostru. El îşi puse nãdejdea în întâmpinarea aceasta şi îşi zise: «Îmi voi încerca norocul. De voi izbuti sã înduplec pe împãratul a ierta pe aceşti oameni de la moarte, mã voi încumeta sã mã însãrcinez şi cu cealaltã treabã; iarã de nu, sãnãtate bunã! Mã voi duce de unde am venit. Asta sã fie în norocul meu; niciodatã nu stricã cineva sã facã o încercare». Şi astfel, poftorindu-şi(2) unele ca acestea, aide, aide, ajunge la curtea împãrãteascã. Înfãţişându-se la împãratul, atâtea îi povesti, aşa cuvinte bune şi dulci scoase şi atâta meşteşug puse în vorbirea sa, încât împãratul crezu cã pe nedrept ar fi sã omoare pe acei oameni; mai de folos i-ar fi lui sã aibã doi supuşi mai mult şi cã mai mare va fi vaza lui în lume de s-ar arãta milostiv cãtre popor. Nu mai puturã oamenii de bucurie când, auzirã cã Greuceanu a mâglisit(3) pe împãratul pânã într-atâta, încât l-a fãcut sã-i ierte. Mulţumirã lui Greuceanu din toatã inima şi îi fãgãduirã cã în toatã viaţa lor se vor ruga pentru dânsul, ca sã meargã din izbândã în izbândã, ceea ce şi fãcurã. Aceastã izbândã o luã drept semn bun, şi Greuceanu, mergând a doua oarã la împãratul, grãi cu cuvintele lui mieroase cele urmãtoare: — Mãrite doamne, sã trãieşti întru mulţi ani pe luminatul scaun al acestei împãrãţii. Mulţi voinici s-au legat cãtre mãria ta sã scoatã de la zmei soarele şi luna pe care le-a rãpit de pe cer şi ştiu cã cu moarte au murit, fiindcã n-au putut sã-şi îndeplineascã legãmintele ce au fãcut cãtre mãria ta. Şi eu, mãrite doamne, cuget a mã duce întru cãutarea acestor tâlhari de zmei, şi mi-ar fi voia sã-mi cerc şi eu norocul, doar-doar va da Dumnezeu sã ajungem a putea pedepsi pe acei blestemaţi de zmei, pentru nesocotita lor îndrãznealã. Dar fii-mi milostiv şi mânã de ajutor. — Dragul meu Greucene, rãspunse împãratul, nu pot sã schimb nici o iotã, nici o cirtã(4) din hotãrârea mea. Şi aceasta nu pentru altceva, ci numai şi numai pentru cã voiesc sã fiu drept. Poruncile mele voi sã fie una pentru toatã împãrãţia mea; la mine pãrtinire nu este scris. Vãzând statornica hotãrâre a împãratului şi dreptatea celor vorovite de dânsul, Greuceanu cuvântã cu glas voinicesc: — Fie, mãrite împãrate, chiar de aş şti cã voi pieri, tot nu mã voi lãsa pânã nu voi duce la capãt bun sarcina ce îmi iau de bunãvoia mea. Se învoirã, şi peste câteva zile şi plecã, dupã ce puse la cale tot ce gãsi cã e bine sã facã ca sã scape cu faţã curatã din aceastã întreprindere. Greuceanu luã cu dânsul şi pe fratele sãu şi merse, merse cale lungã, depãrtatã, pânã ce ajunse la Faurul pãmântului, cu care era frate de cruce. Acest Faur, fiind cel mai meşter de pe pãmânt, era şi nãzdrãvan. Aici se oprirã şi poposirã. Trei zile şi trei nopţi au stat închişi într-o cãmarã Greuceanu şi Faurul pãmântului şi se sfãtuirã. Şi, dupã ce se odihnirã câteva zile şi mai plãnuirã ceea ce era de fãcut, Greuceanu şi frate-sãu o luarã la drum. Îndatã dupã plecarea Greuceanului, Faurul pãmântului se apucã şi fãcu chipul lui Greuceanu numai şi numai din fier, apoi porunci sã arzã cuşniţa ziua şi noaptea şi sã ţinã chipul acesta fãrã curmare în foc. Iarã Greuceanu şi frate-sãu merserã cale lungã şi mai lungã, pânã ce li se fãcu calea cruci; aici se oprirã, se aşezarã pe iarbã şi fãcurã o gustãricã din merindele ce mai aveau şi apoi se despãrţirã, dupã ce se îmbrãţişarã şi plânserã ca nişte copii. Mai-nainte d-a se despãrţi îşi împãrţirã câte o basma şi se înţeleserã zicând: «Atunci când basmalele vor fi rupte pe margini, sã mai tragã nãdejde unul de altul cã se vor mai întâlni; iarã când basmalele vor fi rupte în mijloc, sã se ştie cã unul din ei este pierit». Mai înfipserã şi un cuţit în pãmânt şi ziserã: «Acela din noi, care s-ar întoarce mai întâi şi va gãsi cuţitul ruginit, sã nu mai aştepte pe celãlalt, fiindcã aceasta însemneazã cã a murit». Apoi Greuceanu apucã la dreapta şi frate-sãu - la stânga. Fratele Greuceanului, umblând mai multã vreme în sec, se întoarse la locul de despãrţire şi, gãsind cuţitul curat, se puse a-l aştepta acolo cu bucurie cã vãzuse soarele şi luna la locul lor pe cer. Iarã Greuceanu se duse, se duse pe o potecã care-l scoase tocmai la casele zmeilor, aşezate unde-şi înţãrcase dracul copiii. Dacã ajunse aici, Greuceanu se dete de trei ori peste cap şi se fãcu un porumbel. Vezi cã el ascultase nãzdrãvãniile ce-l învãţase Faurul pãmântului. Fãcându-se porumbel, Greuceanu zburã şi se puse pe un pom care era tocmai în faţa caselor. Atunci ieşind fata de zmeu cea mare şi uitându-se, se întoarse repede şi chemã pe mumã-sa şi pe sorã-sa cea micã ca sã vinã sã vazã minunea. Fata cea mai micã zise: — Mãiculiţã şi surioarã, pasãrea asta gingaşã nu mi se pare ogurlie(5) pentru casa noastrã. Ochii ei nu seamãnã a de pasãre, ci mai mult seamãnã a fi ochii lui Greuceanu cel de aur. Pânã acum ne-a fost şi nouã! D-aici înainte numai Dumnezeu sã-şi facã milã de noi şi d-ai noştri. Pãsãmite aveau zmeii cunoştinţã de vitejia lui Greuceanu. Apoi intrarã câteştrele zmeoaicele în casã şi se puserã la sfat. Greuceanu numaidecât se dete iarãşi de trei ori peste cap şi se fãcu o muscã şi intrã în cãmara zmeilor. Acolo se ascunse într-o crãpãturã de grindã de la tavanul casei şi ascultã la sfatul lor. Dupã ce luã în cap tot ce auzi, ieşi afarã şi se duse pe drumul ce ducea la Codrul-Verde şi acolo se ascunse sub un pod. Cum se vede treaba, din cele ce auzise ştia acum cã zmeii se duseserã la vânat în Codrul-Verde şi aveau sã se întoarcã unul de cu searã, altul la miezul nopţii şi tartorul cel mare despre ziuã. Aşteptând Greuceanu acolo, iatã, mãre, cã zmeul cel mai mic se întorcea, şi ajungând calul la marginea podului, unde sforãi o datã şi sãri înapoi de şapte paşi.

Darã zmeul, mâniindu-se, zise: — Ah, mânca-o-ar lupii carnea calului! Pe lumea asta nu mi-e fricã de nimeni, numai de Greuceanul de aur; dar şi pe acela c-o loviturã îl voi culca la pãmânt. Greuceanu, auzind, ieşi pe pod şi strigã: — Vino, zmeule viteaz, în sãbii sã ne tãiem sau în luptã sã ne luptãm. — Ba în luptã, cã e mai dreaptã. Se apropiarã unul de altul şi se luarã la trântã. Aduse zmeul pe Greuceanu şi-l bãgã în pãmânt pânã la genunchi. Aduse şi Greuceanu pe zmeu şi-l bãgã în pãmânt pânã la gât şi-i tãie capul. Apoi, dupã ce aruncã leşul zmeului şi al calului sub pod, se puse sã se odihneascã. Când, în puterea nopţii, veni şi fratele cel mare al zmeului, şi calul lui sãri de şaptesprezece paşi înapoi. El zise ca şi frate-sãu, iar Greuceanu îi rãspunse şi lui ca şi celui dintâi. Ieşind de sub pod, se luã la trântã şi cu acest zmeu. Şi unde mi-aduse, nene, zmeul pe Greuceanu şi-l bãgã în pãmânt pânã la brâu. Darã Greuceanu, sãrind repede, unde mi-aduse şi el pe zmeu o datã, mi-l trânti şi-l bãgã în pãmânt pânã în gât şi-i tãie capul cu paloşul. Aruncându-i şi mortãciunea acestuia şi-a calului sãu sub pod, se puse iarãşi de se odihni. Când despre zori, unde venea, mãre, venea tatãl zmeilor, ca un tartor, cãtrãnit ce era, şi când ajunse la capul podului, sãri calul lui de şaptezeci şi şapte de paşi înapoi. Se necãji zmeul de aceastã întâmplare, cât un lucru mare, şi unde rãcni: — Ah, mâncare-ar lupii carnea calului; cã pe lumea asta nu mi-e fricã de nimenea, doarã de Greuceanul de aur; şi încã şi pe acesta numai sã-l iau la ochi cu sãgeata şi îl voi culca la pãmânt. Atunci, ieşind Greuceanu de sub pod, îi zise: — Deh! zmeule viteaz, vino sã ne batem; în sãbii sã ne tãiem, în suliţi sã ne lovim ori în luptã sã ne luptãm. Sosi zmeul şi se luarã la bãtaie: în sãbii se bãturã ce se bãturã şi se rupserã sãbiile; în suliţi se lovirã ce se lovirã şi se rupserã suliţele; apoi se luarã la luptã; se zguduirã unul pe altul de se cutremura pãmântul; şi strânse zmeul pe Greuceanu o datã; darã acesta, bãgând de seamã ce are de gând zmeul, se umflã şi se încordã în vine, şi nu pãţi nimic, apoi Greuceanu strânse o datã pe zmeu, tocmai când el nu se aştepta, de-i pârâi oasele. Aşa luptã nici cã s-a mai vãzut. Şi se luptarã, şi se luptarã, pânã ce ajunse vremea la nãmiezi, şi ostenirã. Atunci trecu pe deasupra lor un corb, carele se legãna prin vãzduh şi cãuta la lupta lor. Şi vãzându-l, zmeul îi zise: — Corbule, corbule, pasãre cernitã, adu-mi tu mie un cioc de apã şi-ţi voi da de mâncare un voinic cu calul lui cu tot. Zise şi Greuceanu: — Corbule, corbule, mie sã-mi aduci un cioc de apã dulce, cãci ţi-oi da de mâncare trei leşuri de zmeu şi trei de cal. Auzind corbul aceste cuvinte, aduse lui Greuceanu un cioc de apã dulce şi îi astâmpãrã setea; cãci însetoşaserã, nevoie mare. Atunci Greuceanu mai prinse la suflet, şi împuternicindu-se, unde ridicã, nene, o datã pe zmeu, şi trântindu-mi-l, îl bãgã în pãmânt pânã în gât şi-i puse piciorul pe cap, ţinându-l aşa. Apoi zise: — Spune-mi, zmeule spurcat, unde ai ascuns tu soarele şi luna, cãci azi nu mai ai scãpare din mâna mea. Se codea zmeul, îngâna verzi şi uscate, darã Greuceanu îi mai zise: — Spune-mi-vei ori nu, eu tot le voi gãsi, şi încã şi capul retezaţi-l-voi. Atunci zmeul tot mai nãdãjduindu-se a scãpa cu viaţã, dacã îi va spune, zise: — În Codrul-Verde este o culã. Acolo înãuntru sunt închise. Cheia este degetul meu cel mic de la mâna dreaptã. Cum auzi Greuceanu unele ca acestea, îi retezã capul, apoi îi taie degetul şi-l luã la sine. Dete corbului, dupã fãgãduialã, toate stârvurile, şi ducându-se Greuceanu la cula din Codrul-Verde, deschise uşa cu degetul zmeului şi gãsi acolo soarele şi luna. Luã în mâna dreaptã soarele şi în cea stângã — luna, le aruncã pe cer şi se bucurã cu bucurie mare. Oamenii, când vãzurã iarãşi soarele şi luna pe cer, se veselirã şi lãudarã tãria lui Greuceanu de a fi izbândit împotriva împieliţaţilor vrãjmaşi ai omenirii. Iarã el, mulţumit cã a scos la bun capãt slujba, o luã la drum, întorcându-se înapoi. Gãsind pe frate-sãu la semnul de întorlocare, se îmbrãţişarã şi, cumpãrând doi cai ce mergeau ca sãgeata de iute, întinserã pasul la drum ca sã se întoarcã la împãratul. În cale, dete peste un pãr plin de pere de aur. Fratele Greuceanului zise cã ar fi bine sã mai poposeascã puţin la umbra acestui pãr, ca sã mai rãsufle şi caii, iarã pânã una alta, sã culeagã şi câteva pere spre a-şi mai momi foamea. Greuceanu, care auzise pe zmeoaice ce plãnuiserã, se învoi a se odihni; darã nu lãsã pe frate-sãu sã culeagã pere, ci zise cã le va culege el. Atunci trase paloşul şi lovi pãrul la rãdãcinã. Când, ce sã vezi dumneata? Unde începu a curge nişte sânge şi venin scârbos şi un glas se auzi din pom zicând: — Mã mâncaşi friptã, Greucene, precum ai mâncat şi pe bãrbatul meu. Şi nimic nu mai rãmase din acel pãr decât praf şi cenuşã; iar frate-sãu încremeni de mirare, neştiind ce sunt toate acestea. Dupã ce plecarã şi merserã ce merserã, deterã preste o grãdinã foarte frumoasã cu flori şi cu fluturei, şi cu apã limpede şi rece. Fratele Greuceanului zise: — Sã ne oprim aici niţel, frate, ca sã ne mai odihnim şi cãişorii. Iarã noi sã bem niţicã apã rece şi sã culegem flori. — Aşa sã facem, frate, rãspunse Greuceanu, dacã aceastã grãdinã va fi sãditã de mâini omeneşti şi dacã acel izvor va fi lãsat de Dumnezeu. Apoi, trãgând paloşul, lovi în tulpina unei flori care se pãrea mai frumoasã şi o culcã la pãmânt; dupã aceea împunse şi în fundul fântânii şi a marginilor ei, darã, în loc de apã, începu a clocoti un sânge mohorât, ca şi din tulpina florii, şi umplu vãzduhul de un miros greţos. Praf şi ţãrânã rãmase şi din fata cea mai mare de zmeu, cãci ea se fãcuse grãdinã şi izvor, ca sã învenineze pe Greuceanu şi sã-l omoare. Şi scãpând şi de aceastã pacoste, încãlecarã şi plecarã la drum, repede ca vântul; când, ce sã vezi dumneata? Unde se luase dupã dânşii scorpia de mumã a zmeoaicelor cu o falcã în cer şi cu alta în pãmânt, ca sã înghiţã pe Greuceanu şi mai multe nu; şi avea de ce sã fie cãtrãnitã şi amãrâtã: cãci nu mai avea nici soţ, nici fete, nici gineri. Greuceanu, simţind cã s-a luat dupã dânşii zmeoaica cea bãtrânã, zise frãţâne-sãu: — Ia te uitã, frate, înapoi şi spune-mi ce vezi. — Ce sã vãz, frate, îi rãspunse el, iatã un nor vine dupã noi ca un vârtej. Atunci dete bice cailor care mergeau repede ca vântul şi lin ca gîndul; darã Greuceanu mai zise o datã fratelui sãu sã se uite în urmã. Acesta îi spuse cã se apropia norul ca o flãcãraie. Apoi, mai fãcând un vânt cailor, ajunserã la Faurul pãmântului. Aci, cum descãlecarã, se închise în fãurişte. Pe urma lor iacã şi zmeoaica. De-i ajungea îi prãpãdea! Nici oscior nu mai rãmânea din ei. Acum însã n-avea ce le mai face. O întoarse însã la şiretlic: rugã pe Greuceanu sã facã o gaurã în perete, ca mãcar sã-l vazã în faţã. Greuceanu se prefãcu cã se înduplecã şi fãcu o gaurã în perete. Darã Faurul pãmântului se aţinea cu chipul lui Greuceanu cel de fier, ce arsese în foc de sãrea scântei din el. Când zmeoaica puse gura la spãrturã ca sã soarbã pe Greuceanu, Faurul pãmântului îi bãgã în gurã chipul de fier roşu ca focul şi i-l vârî pe gât. Ea, înghiorţ! înghiţi şi pe loc şi crãpã. Nu trecu mult, şi stârvul zmeoaicei se prefãcu într-un munte de fier, şi astfel scãparã şi de dânsa. Faurul pãmântului deschise uşa fãuriştei, ieşi afarã şi se veselirã trei zile şi trei nopţi de aşa mare izbândã. El mai cu seamã era nebun de bucurie pentru muntele de fier. Atunci porunci cãlfilor sã facã o cãruţã cu trei cai cu totul şi cu totul de fier. Dupã ce furã gata, suflã asupra lor şi le dete duh de viaţã. Luându-şi ziua bunã de la frate-sãu de cruce Faurul pãmântului, Greuceanu se urcã în trãsurã cu frate-sãu cel bun, şi porni la Roşu împãrat, ca sã-şi primeascã rãsplata. Merse, merse, pânã ce li se înfurci calea. Aci se oprirã şi poposirã. Apoi, Greuceanu desprinse de la cãruţã un cal şi-l dete fratelui sãu, ca sã ducã împãratului Roşu vestea cea bunã a sosirii lui Greuceanu cu izbânda sãvârşitã; iarã el rãmase mai în urmã. Înaintând el alene, rãsturnat în cãruţã, trecu pe lângã un diavol şchiop care le ţinea calea drumeţilor ca sã le facã neajunsuri. Acestuia îi fu fricã sã dea piept cu Greuceanu, darã, ca sã nu scape nici el neatins de rãutatea lui cea drãceascã, îi scoase cuiul din capul osiei de d-îndãrãt şi-l aruncã departe în urmã. Apoi tot el zise Greuceanului: — Mãi, vericule, ţi-ai pierdut cuiul, du-te de ţi-l cautã. Greuceanu, sãrind din cãruţã, îşi uitã acolo paloşul, din greşealã. Iarã când el îşi cãuta cuiul, diavolul îi furã paloşul, apoi, aşezându-se în marginea drumului, se dete de trei ori peste cap şi se schimbã într-o stanã de piatrã. Puse Greuceanu cuiul la capãtul osiei, îl înţepeni bine, se urcã în cãruţã şi pe ici ţi-e drumul! Nu bãgã de seamã cã paloşul îi lipseşte. Ascultaţi acum şi vã minunaţi, boieri dumneavoastrã, de pãţania bietului Greuceanu. Un mangosit de sfetnic d-al împãratului Roşu se fãgãduise diavolului, dacã îl va face sã ia el pe fata împãratului. Ba încã şi rodul cãsãtoriei sale îl închinase acestui necurat. Împieliţatul ştia cã Greuceanu, fãrã paloş, era şi el om ca toţi oamenii. Puterea lui în paloş era; fãrã paloş era necunoscut. Îi furã paloşul şi-l dete becisnicului de sfetnic. Acesta se înfãţişã la împãratul şi îi ceru fata, zicând cã el este cel cu izbânda cea mare. Împãratul îl crezu, vãzându-i şi paloşul, şi începuserã a pune la cale cele spre cununie. Pe când se pregãtea la curte pentru nuntirea fiicei împãratului cu voinicul cel mincinos, ce zicea cã a scos soarele şi luna de la zmei, vine şi fratele Greuceanului cu vestea cã Greuceanu are sã soseascã în curând. Sfetnicul cel palavatic(6), cum auzi de una ca aceasta, merse la împãratul şi zise cã acela este un amãgitor şi trebuie pus la închisoare. Împãratul îl ascultã. Iar sfetnicul umbla d-a-ncâtelea, zorind sã se facã mai curând nunta, cu gând cã, dacã se va cununa odatã cu fata împãratului, apoi poate sã vinã o sutã de Greuceni, cã n-are ce-i mai face, lucrul fiind sfârşit. Împãratului însã nu-i prea plãcu zorul ce da sfetnicul pentru nuntã, şi mai tãrãgãni lucrurile. Nu trecu mult, şi iatã cã soseşte şi Greuceanu, şi înfãţişându-se la împãratul, acesta nu ştia între care sã aleagã. Credea cã acesta sã fie Greuceanu, darã nu-şi putea da seama de cum paloşul lui Greuceanu se aflã în mâna sfetnicului. Atunci bãgã de seamã şi Greuceanu cã-i lipseşte paloşul şi tocmai acum îi veni în minte pentru ce nu vãzuse el stana de piatrã, decât dupã ce-şi gãsise cuiul de la osie şi se întorcea la cãruţã cu dânsul. Pricepu el cã nu e lucru curat. — Împãrate prea luminate — zise el — toatã lumea zice cã eşti om drept. Te rog sã-mi faci şi mie dreptate, mult ai aşteptat, mai aşteptã, rogu-te, încã puţin şi vei vedea cu ochii adevãrul. Primi împãratul a mai aştepta pânã ce sã se întoarcã Greuceanu. Acesta se puse iarãşi în cãruţa lui cu cai şi tot de fier şi într-un suflet merse, pânã ce ajunse la stana de piatrã, acolo unde necuratul îi scosese cuiul de la cãruţã. — Fiinţã netrebnicã şi pãgubitoare omenirii, zise el, dã-mi paloşul ce mi-ai furat, cãci de nu, praful se alege de tine. Piatra nici cã se clinti din loc mãcar. Atunci şi Greuceanu se dete de trei ori peste cap, se fãcu un buzdugan cu totul şi cu totul de oţel şi unde începu, nene, a lovi în stanã de se cutremura pãmântul. De câte ori da, de atâtea ori cãdea câte o zburãturã de piatrã. Şi lovi ce lovi, pânã ce îi sfãrâmã vârful. Apoi deodatã începu stana de piatrã a tremura şi a cere iertãciune. Iarã buzduganul, de ce da, d-aia îşi înteţea loviturile şi dete, şi dete, pânã ce o fãcu pulbere. Când nu mai fu în picioare nimic din stana de piatrã, cãtã prin pulberea ce mai rãmãsese şi-şi gãsi Greuceanu paloşul ce-i furase Satana. Il luã şi, fãrã nici o clipã de odihnã, veni şi se înfãţişã iarãşi la împãratul. — Sunt gata, mãrite împãrate, zise el, s-arãt oricui ce poate osul lui Greuceanu. Sã vinã acel sfetnic neruşinat, care a voit sã te amãgeascã, spre a ne înţelege la cuvinte. Împãratul îl chemã. Acesta, dacã veni şi vãzu pe Greuceanu cu sprânceana încruntatã, începu sã tremure şi-şi ceru iertãciune, spunând cum cãzuse în mâinile lui paloşul lui Greuceanu. Dupã rugãciunea lui Greuceanu, dobândi iertare şi de la împãratul, dar acesta îi porunci sã piarã din împãrãţia lui. Apoi, scoase pe fratele Greuceanului de la închisoare şi se fãcu o nuntã d-alea împãrãteşti şi se încinse nişte veselii care ţinurã trei sãptãmâini...

Şi eu încãlecai po şa, şi vã povestii dumneavoastrã aşa. Note: 1) Gadinã — fiarã sãlbaticã, jivinã. 2) A poftori — a repeta. 3) A mâglisi — a ademeni, a îndupleca. 4) Cirtã — nimic. 5) Ogurliu — cu noroc. 6) Palavatic — ticãlos, mişel.

Sursa :http://www.enciclopedia-dacica.ro/

Copyright @ 2018 Desene animate jocuri. Designed by Templateism | MyBloggerLab

Google+ Followers

DESPRE NOI

NOI SUNTEM FIINTE MULTIDIMENIONALE CE VENIM DIN LUMI ASEMENATOARE CU CELE ANIME >>> DINCOLO DE REALITATEA CLASICA >>> AM VENIT CA HOLOGRAME INAINTE DE A EXISTA CA SI CORP FIZIC >>> X SAO :*:*:*:

Persoane interesate